News Flash:

Scrisoarea unui roman plecat la munca in strainatate: As fi vrut sa stau la mine acasa si sa traiesc cu demnitate, sa nu fiu sluga prin straini

16 August 2018
837 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6559 RON (0.0000)
USD: 3.9517 RON (0.0000)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
muncitor

Un roman plecat la munca in afara tarii afirma, intr-o scrisoare deschisa, ca ar fi vrut sa stea acasa si sa traiasca cu demnitate, sa nu fie sluga printre straini. Povestea lui  Mihai B., in varsta de 51 de ani, este asemanatoare cu a milioane de alti conationali plecati peste hotare. Acesta povesteste ce l-a determinat sa paraseasca Romania, cum s-a acomodat printre straini si cat de greu i-a fost sa-si lase in urma sotia si cei doi copii mici, scrie Gazeta romaneasca.

”Ma numesc Mihai B. si am 51 de ani. Multi ani nu am vrut sa plec din tara, chiar daca aveam prieteni, rude si colegi care au plecat inainte si dupa revolutie. Am batut cu pumnul in masa si-am spus ca pot sa mananc mamaliga rece cu ceapa, dar vreau stau la mine acasa si sa traiesc cu demnitate, sa nu fiu sluga prin straini! Am dus-o asa, taras-grapis, cativa ani. Munceam de dimineata pana seara, eram sofer, plecam cu saptamanile in delegatii, eram mereu pe drumuri, pentru un salariu mizerabil. Dormeam in cabina, chiar si iarna, la temperaturi de minus 15-20 de grade, ca n-aveam bani de hotel.

Am ramas fara loc de munca, pur si simplu am fost dat in somaj! Aveam imprumuturi in nu stiu cate banci, ca orice roman amagit de mirajul bancilor. Nu stiam pe unde sa mai scot camasa. Asa ca am plecat afara, chipurile in excursie. Romania nu era atunci in UE. Am plecat amagit de un fost coleg, care mi-a promis marea cu sarea, ca vom gasi de munca imediat, cazare, absolut tot!

Ajunsi acolo, dupa zile de drum, masini si trenuri schimbate, teama de vamesi si politie, ne-am cazat. A doua zi, omul a disparut, dupa ce i-am dat fiecare cate 100 de euro. Eram trei fraieri, care nu stiam incotro s-o luam.

Am avut noroc de alti romani inimosi, care ne-au ajutat si ne-au gasit de munca in constructii. La negru, desigur. Am pornit-o de la munca de jos, faceam ce era mai greu. Munceam la lopata, la picamer, desfundam canalizari, ne urcam pe acoperisuri. Faceam de toate. Nu-mi mai simteam mainile, care erau pline de basici: unele sparte, altele noi, unele supurau, altele se treceau. Le tratam cu indiferenta. Strangeam din dinti, injuram si spargeam cu tarnacopul sau picamerul. Ore in sir, fara pauza. Stiam ca acasa, sotia si copii se descurca greu.

Munceam cate 12 ore pe zi. Mergeam pe jos pana la munca, zilnic cate 12 km la dus, 12 la intors, ca nu aveam transport. Si timp de 12 ore faceam munca cea mai grea. De multe ori lucram inclusiv sambata si duminica, aveam mare nevoie de bani. Nu refuzam nimic.

Cu familia am vorbit prima data dupa o luna, cand am luat banii. Trimisesem un mesaj scurt cand am ajuns, sa stie ca sunt bine, atat. Asa vorbeam cu sotia si copiii: o data pe luna, 10 minute, nu mai mult. Scurt. Era balsamul meu pentru suflet, speranta care-mi dadea putere zi de zi! Vocile acelea atat de iubite erau combustibilul meu, cele care ma ajutau sa suport totul. Inchideam telefoanele si plangeam cu totii: eu afara, sotia si copiii acasa!

Eu trimiteam acasa aproape toti banii castigati, asa ca sotia, cum primea banii, imediat mergea sa achite datoriile.

M-am intors in tara dupa 3 ani. Am mers iar zile si nopti cu trenul, masina, autocarul. Cand am ajuns acasa si mi-am vazut copiii, am inceput sa plang. Crescusera aproape cat mine. In 3 ani, vorbisem foarte putin la telefon si sarutasem si privisem zilnic pozele lor.

Am stat in tara un an, in speranta ca va fi mai bine si voi putea fi sot si tata, langa familia mea. Mi-am gasit de munca, dar dupa un an iar eram somer. Se inchideau fabricile una dupa alta, salariile, asa mici cum erau, nu se dadeau la timp, aproape ca nu mai aveam cu ce trai. A trebuit sa plec iar, tot in Italia.

Dupa ani de munca si chin, a iesit si soarele pe strada mea: am gasit de munca la un depozit de marfuri. La inceput munceam la negru, spalam ambalaje, faceam curat, reparam diverse, eram omul bun la toate. Apoi, am avansat. Timp de doi ani, majoritatea italienilor nici nu ma bagau in seama, se faceau ca nu ma vad. De exemplu, daca eram cu doua persoane si trecea cineva, erau salutati cei doi, nominalizati. Eu eram invizibil. Nu am comentat. Le-am dat tuturor buna ziua in continuare, zi de zi si cu incapatanare si am muncit in liniste. Incet, incet, au inceput sa ma respecte.

Acum, italienii ma saluta primii. Sunt respectat asa cum merit si toti cei care ma cunosc si-au schimbat parerea despre romani.

Cand am luat drumul strainatatii, am lasat acasa o sotie tanara si 2 copii mici. Nu stiu cand au crescut, nu am jucat fotbal cu baiatul meu, nu mi-am plimbat copiii in parc, nu i-am invatat sa inoate sau sa faca mii de alte lucruri pe care le face un tata cu copiii lui.

Suntem oameni care stim ce inseamna munca, suferinta si sacrificul. Fara sa ne plangem. Iar la fel ca noi, sunt milioane de romani!”, scrie Mihai B.

Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

romania
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Turism.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.0940 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013603 (s)